“Noaptea Celui Mai Iubit dintre pamanteni”
Fiecare dintre noi, dintre pamanteni, ar trebui sa aibe pentru fiecare viata in parte o singura noapte in care sa simta ceea ce e de drept asezat printre randurile unei vieti asemanata cu un lung sir de munti paraleli, o noapte in care este, a fost si va fi cel mai iubit dintre pamanteni.
Iar pentru a respecta paralelismul ce practic imi deseneaza acei munti ai vietii, voi merge in paralel plecand de la politica si ajungand la fenomenul pe care-l poate naste o inima inauntrul tau. Si nu inima ta fizica, ci mai degraba floarea de ambrosie presarata acolo de cel mai aprig dintre zei, mai curajos si puternic incat sa-ti apere. Noaptea Celui mai iubit dintre pamanteni.
Daca in politica as defini-o cu momentul unui “Razboi” metafizic, psihologic si de factura numerica, intre doi candidati pentru acelasi tron, in viata fireasca as arata-o cu degetul ca fiind razboiul cu propria-ti viata in care eu, m-as lupta pentru o singura secunda in care noi oamenii am putea numi, identifica sau desena verbal, sufletul pereche. Dar sa ramanem pe terenul candidaturilor, al aliatilor si al dezbaterilor mentale conduse de puterea caracterului uman, a caracterului in general, manifestat intr-un drum afundat intr-o mare de gropi, numita politica. Raportand asta la un nivel micro as spune ca a simti siroae cum iti curg pe frunte inainte sa urci pe un podium plin de praf in mijlocul caruia se afla un microfon iar in fata ta zeci de ochi atintiti pe fiecare miscare a ta, e un razboi total. Fiecare emotie pe care o traiesti in fata perechilor de ochi intrebatori cum dumnezeului ai ajuns acolo, fiecare tresarire a ochilor cand auzi “E un leader si a facut bine ca a urcat”, fiecare emotie simtind privirea ei din sala stiind ca e mandra pentru fiecare cuvant pe care-l vei spune, fiecare traire care te incearca in noaptea dinaintea zilei in care vei numara sau nu o generatie pe care sa o reprezinti. In toata marea asta de evenimente interne si externe, numaratoarea finala isi pierde complet orice sens si orice importanta, pentru ca nimic din ce ar fi trebuit sa conteze pana in momentul in care ai pus piciorul ferm pe prima treapta a scenei, nu mai are nici o valoare. Ai urcat, ai zambit si ti-ai miscat mainile prea rapid, cuvintele te copleseau in rapiditatea lor si un strop de emotie ti s-a intrezarit pe frunte iar cu un gest galant l-ai sters aruncandu-i ei privirea sigura cum ca totul e sub control, pentru ca la final sa zambesti multumit ca te aplauda. Toti. Sunt suflete care sunt alaturi de tine pentru ca au crezut si vor crede in tot ceea ce ai spus si ai facut, e Sufletul Ei pregatit sa se lupte cu orice tornada doar pentru a te vedea zambind pana la capat, sunt suflete care te contesta pentru ca ai avut obraznicia sa te comporti ca la Termopile si mai sunt oameni care te-au vazut ca un potential salvator al unei situatii lipsite de orice demnitate a tot ceea ce iti doreai ca potential candidat sa reprezinti. Oricum ai descri-o, e noaptea in care de acolo de pe scena vorbind, si crezand fiecare cuvant pe care-l spui din intreaga ta fiinta, esti cel mai iubit dintre pamanteni.
Cu totii o meritam.
Iar intr-un final comparativ deloc simplist, poate in puritatea ei cea mai importanta, poate in sinea ei cu zambete si rasete incete, a adunat in ea toata energia a miilor de emotii pana in momentul in care ti se taie definitiv respiratia si ai senzatia ca te-ai rupt de lumea fizica, ai senzatia ca esti ca o tornada menita sa invarta toate trairile din lume doar ca sa ajungi la buzele ei si sa o auzi pentru o secunda respirand. E momentul in care tot ce ai trait pana atunci prinde sens, si nu unul verbal, ci mai degraba unul atemporal pentru ca ai in palme scris cu litere de timp si sange ca defapt nu exista timp, e secunda in care toate energiile pamantului se aseaza la picioarele tale si incep sa faca aliantele necesare asemeni unei politici makiavelice, ca dorinta ta cea mai asidua sa prinda culoare in cateva cuvinte. Nu e destul, isi repeta fiecare fiinta muritoare de drept, momentul in care se arunca plin de curaj in cea mai importanta vorba din existenta lui. Nu e destul pentru ca e un nenorocit de cuvant, isi canta in dusmaniai proprie naucit de valurie de energii pe care le descopera in interiorul sau. Si e totul pentru ca nu avea cum sa fie altfel. Nu are timp, doar un cerc bine definit plin de stele si o strada. Pentru ca toate drumurile duc la Roma spuneam candva, doar ca drumul si punctele cardinale nu-si mai au nici ele sensul, deoarece in puritatea momentului raman doar doi. A fost momentul in care mi-am dat seama ca unicitatea in sinea e are un rost doar atunci cand iti dai seama ca nu o poti defini, ca nu poate fi incadrata in nici o norma sau normalitate, pentru ca unicitatea nu ar trebui sa poarte nume. Iar ea, spre fericirea zeilor, nu poarta un nume, ci mai degraba lumina prin fiecare privire, zambet si tresarire, pentru ca raman doar doi. Dar cu siguranta e noaptea in care ai datoria, o data adus acolo, sa cauti si sa te zbati cat pentru o viata, sa gasesti o forma prin care sa-ti descretesti buzele si sa rostesti un cuvant, sa rostesti o sintagma veche cat o istorie, in incercarea disperata de a spune ceea ce simti defapt. Dar e unic si nu are nume, de asta e atat de simpla si de coplesitoare. Ea. O strada, probabil o rascruce de vanturi si un milion de ganduri, dar toate se opresc o data ce ai inchis ochii.
Pentru ca e noaptea in care ea trebuie sa fie cel mai iubit dintre pamanteni.
Atat de putini o gasim.
