“Coloana Infinitului”
Intre zilele curgatoare a fiecarei vieti din cele 6 miliarde ale planetei cel mai probabil drept numitor comun, dincolo de faptul ca suntem bipezi, iar mai apoi singurele mamifere considerate capabile sa controleze liberul arbitru, mereu am simtit ca ceea ce ne uneste este timpul. Spatiul numarat in secunde, zile sau luni, matematica simpla ce a condus si va conduce probabil secole la rand fiecare moment al fiecarui muritor pamantean. Nu va fi un text analitic, ci mai degraba contemplativ, pentru ca m-am trezit pentru prima oara in incapacitatea de a numara ceea ce traiesc, ceea ce simt si ceea ce vreau sa manifest, in propria-mi viata.
Infinitul este numarul matematic cel mai greu de definit, greu de incadrat intre doua bariere clare si greu de atins, dar alaturi de semnul matematic si simbolistica numaratorii, il asociez cu incapacitatea de a vocifera, nominaliza sau adresa valul de trairi pe care le poate genera in mine ca om, suflator si-apoi muritor, un zambet, o atingere sau pur si simplu o vorba. Nu stiu daca reusesc si acum sa ma fac bine inteles, pentru ca probabil ar fi momentul sa tac, dar daca pana in aceasta seara puteam numara zilele care au trecut de la primul zambet sau chemare, daca pana acum puteam numara situatiile in care am avut totul in palme, disparut pentru o secunda si reintors pentru ca am jucat strategic, acum ador sa tac, ador sa nu reactionez privirilor ei si ma indragostesc de viteza cu care imi curge sangele prin vene la fiecare scanteie sarita din ochii ei. Pus intr-o confruntare amuzanta cu propria-mi constiinta am refuzat sa ma judec, dar nu pentru ceea ce simt, ci chiar si pentru ca nu pot numara. Fericirea nu are borne de control, fericirea covarsitoare nu are gradul 0, asa cum nu are nici vreun numarator. Oricate cuvinte ai scrie, ai spune sau ai arunca drept afirmatii, te apropi periculos de o coloana interminabila, o coloana vertebrala impartita in fiecare traire drept o vertebra a intregului, pentru ca fericit e infinitul, iar timpul se spune. Da, spune-mi cand respiri, ce simti? ..e singurul numitor comun ce strange coloana. Celor doi.
Ma opresc pentru ca oricat s-ar chinui contorul cuvintelor alese sa ma numere zambind atragator, nu ma pot opri spunand
“Atat e destul”.
Buna Dimineata Zambet
Oriunde te-ai afla.
:) a zis,
februarie 9, 2010 la 3:52 am
Pe tine