“Noaptea Celui Mai Iubit dintre pamanteni”
Fiecare dintre noi, dintre pamanteni, ar trebui sa aibe pentru fiecare viata in parte o singura noapte in care sa simta ceea ce e de drept asezat printre randurile unei vieti asemanata cu un lung sir de munti paraleli, o noapte in care este, a fost si va fi cel mai iubit dintre pamanteni.
Iar pentru a respecta paralelismul ce practic imi deseneaza acei munti ai vietii, voi merge in paralel plecand de la politica si ajungand la fenomenul pe care-l poate naste o inima inauntrul tau. Si nu inima ta fizica, ci mai degraba floarea de ambrosie presarata acolo de cel mai aprig dintre zei, mai curajos si puternic incat sa-ti apere. Noaptea Celui mai iubit dintre pamanteni.
Daca in politica as defini-o cu momentul unui “Razboi” metafizic, psihologic si de factura numerica, intre doi candidati pentru acelasi tron, in viata fireasca as arata-o cu degetul ca fiind razboiul cu propria-ti viata in care eu, m-as lupta pentru o singura secunda in care noi oamenii am putea numi, identifica sau desena verbal, sufletul pereche. Dar sa ramanem pe terenul candidaturilor, al aliatilor si al dezbaterilor mentale conduse de puterea caracterului uman, a caracterului in general, manifestat intr-un drum afundat intr-o mare de gropi, numita politica. Raportand asta la un nivel micro as spune ca a simti siroae cum iti curg pe frunte inainte sa urci pe un podium plin de praf in mijlocul caruia se afla un microfon iar in fata ta zeci de ochi atintiti pe fiecare miscare a ta, e un razboi total. Fiecare emotie pe care o traiesti in fata perechilor de ochi intrebatori cum dumnezeului ai ajuns acolo, fiecare tresarire a ochilor cand auzi “E un leader si a facut bine ca a urcat”, fiecare emotie simtind privirea ei din sala stiind ca e mandra pentru fiecare cuvant pe care-l vei spune, fiecare traire care te incearca in noaptea dinaintea zilei in care vei numara sau nu o generatie pe care sa o reprezinti. In toata marea asta de evenimente interne si externe, numaratoarea finala isi pierde complet orice sens si orice importanta, pentru ca nimic din ce ar fi trebuit sa conteze pana in momentul in care ai pus piciorul ferm pe prima treapta a scenei, nu mai are nici o valoare. Ai urcat, ai zambit si ti-ai miscat mainile prea rapid, cuvintele te copleseau in rapiditatea lor si un strop de emotie ti s-a intrezarit pe frunte iar cu un gest galant l-ai sters aruncandu-i ei privirea sigura cum ca totul e sub control, pentru ca la final sa zambesti multumit ca te aplauda. Toti. Sunt suflete care sunt alaturi de tine pentru ca au crezut si vor crede in tot ceea ce ai spus si ai facut, e Sufletul Ei pregatit sa se lupte cu orice tornada doar pentru a te vedea zambind pana la capat, sunt suflete care te contesta pentru ca ai avut obraznicia sa te comporti ca la Termopile si mai sunt oameni care te-au vazut ca un potential salvator al unei situatii lipsite de orice demnitate a tot ceea ce iti doreai ca potential candidat sa reprezinti. Oricum ai descri-o, e noaptea in care de acolo de pe scena vorbind, si crezand fiecare cuvant pe care-l spui din intreaga ta fiinta, esti cel mai iubit dintre pamanteni.
Cu totii o meritam.
Iar intr-un final comparativ deloc simplist, poate in puritatea ei cea mai importanta, poate in sinea ei cu zambete si rasete incete, a adunat in ea toata energia a miilor de emotii pana in momentul in care ti se taie definitiv respiratia si ai senzatia ca te-ai rupt de lumea fizica, ai senzatia ca esti ca o tornada menita sa invarta toate trairile din lume doar ca sa ajungi la buzele ei si sa o auzi pentru o secunda respirand. E momentul in care tot ce ai trait pana atunci prinde sens, si nu unul verbal, ci mai degraba unul atemporal pentru ca ai in palme scris cu litere de timp si sange ca defapt nu exista timp, e secunda in care toate energiile pamantului se aseaza la picioarele tale si incep sa faca aliantele necesare asemeni unei politici makiavelice, ca dorinta ta cea mai asidua sa prinda culoare in cateva cuvinte. Nu e destul, isi repeta fiecare fiinta muritoare de drept, momentul in care se arunca plin de curaj in cea mai importanta vorba din existenta lui. Nu e destul pentru ca e un nenorocit de cuvant, isi canta in dusmaniai proprie naucit de valurie de energii pe care le descopera in interiorul sau. Si e totul pentru ca nu avea cum sa fie altfel. Nu are timp, doar un cerc bine definit plin de stele si o strada. Pentru ca toate drumurile duc la Roma spuneam candva, doar ca drumul si punctele cardinale nu-si mai au nici ele sensul, deoarece in puritatea momentului raman doar doi. A fost momentul in care mi-am dat seama ca unicitatea in sinea e are un rost doar atunci cand iti dai seama ca nu o poti defini, ca nu poate fi incadrata in nici o norma sau normalitate, pentru ca unicitatea nu ar trebui sa poarte nume. Iar ea, spre fericirea zeilor, nu poarta un nume, ci mai degraba lumina prin fiecare privire, zambet si tresarire, pentru ca raman doar doi. Dar cu siguranta e noaptea in care ai datoria, o data adus acolo, sa cauti si sa te zbati cat pentru o viata, sa gasesti o forma prin care sa-ti descretesti buzele si sa rostesti un cuvant, sa rostesti o sintagma veche cat o istorie, in incercarea disperata de a spune ceea ce simti defapt. Dar e unic si nu are nume, de asta e atat de simpla si de coplesitoare. Ea. O strada, probabil o rascruce de vanturi si un milion de ganduri, dar toate se opresc o data ce ai inchis ochii.
Pentru ca e noaptea in care ea trebuie sa fie cel mai iubit dintre pamanteni.
Atat de putini o gasim.
“Noaptea cutitelor Lungi”
E noaptea in care s-a produs curatirea oricarei forme de opozitie impotriva partidului Nazis,t, forta ce avea ca incepand cu acel moment sa inceapa practic supermatia ocupatiei in intreaga Europa pentru o buna bucata de vreme in urmatorii ani. De ce aceasta simbolistica a unui eveniment ce nu poate avea in teorie nici o legatura cu evenimentele de astazi? pentru ca ceea ce se intituleaza “Conducator Luminat” in Romania contemporana nu pare a fi departe de ceea ce se numea “Salvarea Imperiului” in vremurile tenebroase ale unei suprematii nostalgice si iluzorii, cutremurata din temelii de luptele interne intre centru si extremele la limita absurdului a ceea ce numeau pe atunci Democratie, fortata. Noaptea cutitelor lungi are in schimb in mintea mea o alta conotatie acum, o situatie in care am asistat cu stupoare la modul in care opozitia socialist democrata romana a fost practic executata de o mana cu zeci de degete lungi, de fiecare atarnand cate un cap de acuzare pentru tot ceea ce a insemnat campania pe care au pierdut-o, pe care acest balaur se incapataneaza sa-l transforme in istorie precum Noaptea de trista amintire. Ca sa fiu mai exact, am vazut azi un lider matur, responsabil de propriile cuvinte ridicandu-se in picioare si asumandu-si responsabilitatea pentru fiecare act in parte, preventiv, pentru fiecare cuvant pe care-l va rosti in, poate cele mai importante, negocieri pentru viitorul masei populare din spatiul carpato-danubiano-pontic. Maine se aduna la aceeasi masa trecutul, prezentul ca noua generatie de principii, si viitorul “luminat” condus de un castigator “Legitimat” dar “profesor” in acele miscari de masa ce probabil ce ar contrazice orice sociolog sau analist politic. Socialismul s-a asezat in partea stanga a dreptei puternice liberale, socialismul se aseaza pentru a sustine varful sagetii desenate in istoricul timpului de catre Bratianu, socialismul renunta la orice diplomatie si depune armele neconditionat sperand intr-o rasturnare istorica a ceea ce se va numi viitorul guvern, sustinand practic o ultima mana de asi ce in mintea lor pana acum 10 zile erau practic de neconceput. Analitic, discutand in cifre, o formatiune politica ce ne-a depasit cu aproximativ 10% din populatie, s-a asezat in fata noastra depunand acel intreg 30% la picioarele noii generatii. Acum revin la noaptea cutitelor lungi si ma inspaimanta o intrebare simpla : Adevaratul castigator al intregului razboi politic, este intradevar bunul simt prezentat drept principiu esential pentru a arunca funia spre o tara cazuta intr-un hau fara margini, o victorie a sperantei de reinstaurare a meritocratiei, sau cu totii suntem victimele unei nopti adevarate a cutitelor lungi? in care extrema centrala a reusit prin imaginea salvatorului sa pedepseasca, umilind fara echivoc, puternic si irevocabil vesnicul dusman pentru a crea culoarul spre puterea absoluta? Balanta e in mainile zeilor.
Ninge cum nu a mai facut-o de multa vreme, si Iarna se incapataneaza sa purifice fiecare traire, fiecare gest si fiecare abur iesit in urma dulcelui sarut ademenitor, e fabuloasa puterea de purificare a tot ce a curs a rauri de nori amenintatori , cu simpli fulgi de zapada. De data asta simt sa fiu mult mai radical, simt sa fiu mult mai direct, pentru ca toate vibratiile si sentimentele care formeaza un tot in doi, se transforma in imagini clare, imagini bine desenate si imagini atat de aproape de partea stanga a corpului meu. De asta radicala, de asta atat de frumoasa, pentru ca nu e gri niciodata, e alb sau negru, iar ninsoarea a impus albul curat ca rochia unei printese din basmele de iarna. Noaptea cutitelor lungi pentru ca tot ce a fost nedrept, tot ce a fost opus fericirii, tot ce s-a incapatanat sa impiedice, s-a asezat cuminte sa fie uitat. S-a asezat in umbra perdelei de zapada si a lasat atingerea ei sa ridice nenumarata fericire, a lasat zambetul ei acoperit de zapada usoara sa lumineze tot ce fusese ascuns in cel mai adanc intuneric, a lasat pielea ei catifelata sa ii trezeasca simturile adormite de prea multa vreme si a anihiliat orice demon sau colt de negura. Noaptea cutitelor lungi pentru ca toate relele au disparut, si zambetul i se datoreaza. Zambeste pentru ca e noaptea in care demonii au disparut. Un soi de extremism curat, un soi de abur ce ii incalzeste obrajii in gerul ce mai crunt al Siberiei uitate, pentru ca acel candva se aseaza cuminte langa ingerul de zapada. Preventiv m-as opri din vociferare, pentru ca am spus atat de multe si defapt nu cred ca voi reusi vreodata sa acopar tot, Vino aici si totul incepe.
Buna dimineata Printesa zapezilor
Esti aici.
“Omul Vitruvian”
Revazusem astazi pe undeva celebra schita a lui Leonardo si ma coplesit pentru a n`a oara complexitatea conceptului si filosofiei ce se ascunde in spatele unui singur desen, unei simple schite prin care probabil Marele Maestru nu s-a gandit niciodata sa descrie atat de evident caractere, situatii sau destine prinse fie in istorie fie intr-o contemporaneetate ce sparge barierele mintii ca un fulger halucinant.
Fiecare linie a cercului vitruvian reprezenta una din multele fete ale artei, fiecare mana multiplicata reprezenta o unda a intelepciunii omului universal, iar intreg cadrul cu siguranta ca nu face altceva decat sa deseneze situatiile complexe in care se poate trezi fiecare individ in mod particular, fiecare lider pus in fata propriei maturitati de a lua decizii ce pot schimba destine sau pot transforma generatii. In acest spectru as continua sa insirui cuvinte ce vorbesc despre alegerile politice ale celui care mai deunazi devenise simbolul unei generatii plina de sperante si principii sanatoase, imaginea unui singur individ pusa acum, prin propria-i decizie de a reprezenta pana la capat oamenii in jurul carora a construit imperiul bunului simt, sub auspiciile unei travestiri de neinteles pentru miile de tineri pe care ii reprezinta. Formele fara fond ale lui Maiorescu ii dau tarcoale, pentru ca daca plecat in cursa impotriva tiraniei luminate a ales un plafon ce ar fi dezvoltat cel putin pe un canal sansa de a salva tot ce pare in acest moment deja compromis, acum s-a trezit tradat de propria matematica, o matematica politica sanatoasa si reala, dar insuficienta. O teorie a relativitatii care in politica romanismului pare sa se transpuna intr-o preacurvie, tinde sa aduca drept prima balerina o marioneta ce sub nici o forma nu face vreun soi de cinste a tot ceea ce a reprezentat si prezentat pana in acest moment un singur individ. Dar cum timpul si spatiu se napustesc asupra noastra pentru a ne demonstra, cu atat mai mult in viata politica, ca nu exista doar alb si negru, la fel intreaga teorie a vitruvianului se aplica.
Intrebandu-ma de ce aceasta asemanare a omului universal cu situatia si personajul care ma reprezinta, am fost coplesit de gandul ca universalitatea se naste din maturitate, o maturitate de a accepta starea de fapt in care mainile marelui maestru se miscau, iar maturitatea vitruviana nu face decat sa calculeze complet riscurile si mai apoi alegerile dincolo de acel “EU” atat de egoist. A renunta la principiile pe care ai construit totul, si nu pentru a le abandona precum unui ciocoi din chemarea sangelui spre putere, ci pentru simplul motiv ca dorinta de a schimba si de duce la bun sfarsit intreg crezul politic, e probabil o decizie universala, e probabil lucrul pe care oricare din marii Imperatori ai Romei l-ar fi facut constrans de Senat, e atitudinea corecta nu fata de propria fiinta ci fata de propria constiinta, cea colectiva, mai precis vocea fiecaruia din cei multi ce au sustinut bunul simt. Omul Universal e omul matur capabil sa suporte orice conjunctura sau discutie, fie ea de moralitate sau realitate sociala.
De asta Domnule Presedinte, va vom sustine neconditionat.
Acum ma inunda aceeasi comparatie, poate mandra de iluminatul Leonardo si a lui Monalisa, intre complexitatea miilor de maini rotative ce au creat universalitatea, miile de fulgi de zapada ce ating obrajii ei si zambetele interminabile savurate atat de complex, traite atat de firesc si analizate atat de matur, incat orice forma de explicatie vociferata practic devine universala, si nu pentru idealismul in care s-a nascut, ci mai degraba in esenta atat de curata a intregului parcurs. A vorbi concret despre modul in care tot ceea ce simti e complex e ca si cum te-ai apuca sa explici de ce omul vitruvian e un barbat, dar poti spune ca tacerea si fulgii de zapada vorbesc pentru zei, vorbesc pentru ei si-apoi se unesc intru spiritul si sufletul ei. Daca urmaresc intreg cercul creat restrans la lungimea unei zile, desenul maestrului e oglinda pefrecta, pentru ca intreg cercul a fost unul firesc, in al carui spatiu mainile nu erau ale unei singure trairi, se urmau, se cautau si in varful maxim se uneau. Omul vitruvian reprezinta totul, iar candva acest tot isi va deschide bratele si va zambi, pentru ca la fel cum bulgarele de zapada prins intre palmele lor refuza sa se topeasca, absorbind secundele de sange cald ce ii cutremura simpla existenta, la fel si fireascul “De ce te-am enervat?”..De ce imi zambesti?..De ce ma speri? sau mai tarziu “Esti frumoasa cand zambesti”, apara un tot. Si nici de aceasta data matematica nu ramane, tradeaza pentru ca timpul din nou dispare, dispare intre palmele lor impreunate si gandurile incrucisate. Un ingeras de zapada si o poveste de Craciun cu arome de iarna bezmetica, o zi presarata cu scortisoara si imbratisarea ei din nou o face sa sara, buna dimineata iarna.
“Omul vitruvian nu mai e singur, acum sunt aici”
Buna dimineata Iarna
“Coloana Infinitului”
Intre zilele curgatoare a fiecarei vieti din cele 6 miliarde ale planetei cel mai probabil drept numitor comun, dincolo de faptul ca suntem bipezi, iar mai apoi singurele mamifere considerate capabile sa controleze liberul arbitru, mereu am simtit ca ceea ce ne uneste este timpul. Spatiul numarat in secunde, zile sau luni, matematica simpla ce a condus si va conduce probabil secole la rand fiecare moment al fiecarui muritor pamantean. Nu va fi un text analitic, ci mai degraba contemplativ, pentru ca m-am trezit pentru prima oara in incapacitatea de a numara ceea ce traiesc, ceea ce simt si ceea ce vreau sa manifest, in propria-mi viata.
Infinitul este numarul matematic cel mai greu de definit, greu de incadrat intre doua bariere clare si greu de atins, dar alaturi de semnul matematic si simbolistica numaratorii, il asociez cu incapacitatea de a vocifera, nominaliza sau adresa valul de trairi pe care le poate genera in mine ca om, suflator si-apoi muritor, un zambet, o atingere sau pur si simplu o vorba. Nu stiu daca reusesc si acum sa ma fac bine inteles, pentru ca probabil ar fi momentul sa tac, dar daca pana in aceasta seara puteam numara zilele care au trecut de la primul zambet sau chemare, daca pana acum puteam numara situatiile in care am avut totul in palme, disparut pentru o secunda si reintors pentru ca am jucat strategic, acum ador sa tac, ador sa nu reactionez privirilor ei si ma indragostesc de viteza cu care imi curge sangele prin vene la fiecare scanteie sarita din ochii ei. Pus intr-o confruntare amuzanta cu propria-mi constiinta am refuzat sa ma judec, dar nu pentru ceea ce simt, ci chiar si pentru ca nu pot numara. Fericirea nu are borne de control, fericirea covarsitoare nu are gradul 0, asa cum nu are nici vreun numarator. Oricate cuvinte ai scrie, ai spune sau ai arunca drept afirmatii, te apropi periculos de o coloana interminabila, o coloana vertebrala impartita in fiecare traire drept o vertebra a intregului, pentru ca fericit e infinitul, iar timpul se spune. Da, spune-mi cand respiri, ce simti? ..e singurul numitor comun ce strange coloana. Celor doi.
Ma opresc pentru ca oricat s-ar chinui contorul cuvintelor alese sa ma numere zambind atragator, nu ma pot opri spunand
“Atat e destul”.
Buna Dimineata Zambet
Oriunde te-ai afla.
“Polii Rezistentei”
Pastram si in aceasta seara acelasi paralelism prezentat ieri pe la aceeasi ora, doar ca de data asta va prinde conotatii ceva mai structurate in ceea ce priveste politica, iar in latura vulcanului interior voi lasa valurile sa rasfete mintea si gesturile fiecarui gram de sange din propriul corp. Numitorul comun al acestui text este “Chemarea Sangelui” iar fraza terminala a acestei curse probabil va explica si de ce.
A aparut in prima linie in urma cu aproximativ un an ca un individ onest, curat si bine ingrijit ca imagine, o noua generatie , spuneam eu atunci, care va duce pe umerii lui lupta cu propria-i curte pentru a demonstra ca intradevar politica este, asa cum prevestea Weber cu aproape 100 de ani in urma, o meserie, o chemare inainte de toate, transpusa intr-un ideal echivalent cu datoria fata de marea de oameni ce cauta securitatea propriului individ intr-o multime tot mai periculoasa. S-a creionat ca un lider purtator al drapelului bunuli simt, poate e adevarat ca sociologic atestat nu a fost cel mai bine ales mesaj ca reprezentativitate, dar drapelul pana la final a creat imaginea politicianului corect, de sine statator si lipsit de orice inhibitie in fata unei terte forte, oricare ar fi ea, pastrandu-le pe cele doua esentiale in ceea ce numim noi viata politica : puterea individului de drept, dublata de legitimitatea data in acest moment de aproape 2 milioane de voturi asumate. Intr-o majoritate covarsitoare generatiile tinere adoptand modelul sau, l-au transformat inevitabil in reprezentantul noii clase politice, noul val sau o posibila noua generatie de indivizi ce vor insuma toate cele scrise mai sus ca pe o datorie, nicidecum precum o favoare.
Nu e un elogiu, ci mai degraba o constatare, pentru ca mai apoi acelasi lider, s-a trezit in fata inimaginabilului cu tot ceea ce a insemnat pana in punctul de rascruce a depasirii turului I, punctul in care cele doua maini ale statuii zeilor aflati pe uriasul munte, se unesc. Precum degetele unei singure maini pregatite sa apere democratia, evident fiecare in propria-i viziune si cu propriile conceptii, dar pregatite sa loveasca in orice forma si cu orice sacrificiu de sange sau imagine, tiarnia amenintatoare. Dreapta a intins mana pentru ca Stanga sa zambeasca in fata unui liant de neconceput in viziunea despotului luminat, Un nou Ferdinand. Cand propria-ti carte de capatai pentru care aceeasi piata a Victoriei a fost ciuruita in urma cu 20 de ani, cand fiecare fraza ce deseneaza anticul concept Al democratie, este amenintat cu schimbarea dupa bunul plac, cand traiesti constant sub teroarea prevestita de Orwell in celebrul roman 1984, cei doi pumni ideologici trebuie sa loveasca, si cum altfel decat impreunati. “Monstruoasa Coalitie” au strigat pe toate cele 4 guri ale balaurului, dar pretul platit pentru o subtila forma de comunist luminat era nesemnificativ comparabil cu disparitia completa exact a acelei “Securitati personale” a fiecarui individ, concept in jurul caruia s-a construit democratia moderna. Polii rezistentei dure.
Despre aceleasi diferente de trairi si senzatii pot trece si in beciul ascuns si pazit mai sacru decat Sfantul Graal, dar voi vorbi despre puterea de a striga si tacerea apasatoare ce te lasa fara respiratie, dar nu pe aceleasi culmi ale disperarii atat de blamate, ci mai degraba pe buzele ei, acum acoperite de fulgi usori de zapada. Cand te inconjoara din fiecare parte un val de trairi si perceptii pe care esti constient ca nu le poti controla si nu le poti vocifera pentru ca vei fi judecat, nu-ti ramane decat sa iti lasi tamplele in palme soptind “As striga”. Cand toata judecata la care te-ar supune aceeasi “judecatori” ca si in cazul de sus are ca subiect firescul, zambetul, vibratia sau orice alta forma sinonima defapt cu emotia ce te cutremura cand o atingi, incepi sa urli. Incepi sa strigi cat te tin plamanii, si nu de frustrare sau de furie, ci de fericire pentru ca zeii ti-au pus inca o data in palme abrosia. Aici revine aceeasi cortina sociala si polul drept al rezistentei, le strangi in tine penru ca sti ca vei gasi o cale candva, sa i le strigi in ureche mai puternic decat lumina din ochii ei, le vei urla sa te auda un cer intreg. Atunci fiecare sentiment in parte iti va sta drepti drept un soldat disciplinat care nu poate fi judecat, poate doar adorat, candva. Curtea Martiala e in mainile ei.
De cealalata parte a baricadei, spre stanga, apare valul de cuvinte, valul de mesaje pe care le transmiti prin fum, porumbei sau ganduri pentru ca ai mainile legate, o Stanga dominata si mai puternic de placerea tacerii, pentru ca nu-si mai are nevoie de suflatorii din spatele scenei, de judecatori sau martori, pentru ca e polul putin turtit ce iti conduce intreg corpul, e partea care deschide bratele si ii sopteste “Vino aici”. E partea care deasupra oricarui cuvant rostit, conduce. Polii rezistentei dure se unesc intr-o singura fiinta, in secundele picaturilor de sange care contrazic timpul si spatiul, numarand totul intr-un zambet. Curat. Si afara ninge.
Antagonice cu siguranta, complementare in motiv si doleanta, cu siguranta, chemarea sangelui strange degetele celor doua maini, fie pentru a se apara, fie pentru a arata puterea ce tine ritmul cardiac in apararea propriilor trairi.
Buna Dimineata Soare, afara ninge.
Orinde te-ai afla!
“Scurt Circuit…Scurtcircuit”
Ma hotarasem ieri seara o data cu redebutul acestui desen sa reincep analizele politice, sa ii redau Caesarului ce-i apartine, pentru ca dilema incepuse din nevoia de a da un curs logic si rational asperitatilor umane aparute pe flancul drept al politicii redusa la doua minti luminate.
Dar ca intotdeauna ma razgandesc, ma rasucesc si-apoi zambesc precum nebunii intelegand ca nu voi reusi sa fac analize simple pe text sau evenimente, lipsite de placerea de a pune picaturi de apa printre randuri. Din aceasta sete merg din nou pe calea paralelismului celor doi poli, femeia si regatul.
Un Scurt Circuit al ultimelor cateva zeci de saptamani va urma in sirurile neinsiruite ale zilelor urmatoare, dar concluzia zilei ma arunca de pe culmile disperarii in realitatea unui stat pacalit inca o data de ceea ce se doreste a reprezenta democratia platita cu sange, amuzant ce-i drept, la fel ca si acum pentru o sarada poate a eu-lui national istoric de amuzant. Renumararea voturilor anulate privite prin prisma chirurgului politic mi-ar spune ca din toate masurile aflate sub talpa unei Curti Constitutionale mai mult sau mai putin credibile, e cea mai eleganta alegere pentru intreaga situatie dezvoltata sau contrafacuta pe masa acestei piese de teatru. Lipsit de orice speranta de indreptare nu face decat sa ma dezguste inca o data si sa imi aduca in minte viu momentul de umilinta pe care il traiesti probabil doar pe stadioane, o alta conjunctura sociala in care psihologia multimilor conduce spiritul, unde in ciuda faptului ca ai condus in repetate randuri iar moralitatea jocului ar ceda in favoarea ta, un blestemat de arbitru fluiera penalty cu 20 de secunde inainte de final si totul e pierdut. Circuitul ultimelor evenimente ma duce intr-un scurt pelerinaj de la o piata plina de rosu, care de data asta nu era sangele tinerilor din urma cu 20 de ani, orgoliul unui “El comandante” politic al carui nume are conotatii slave, hotarat sa demonstreze ca simbolurile nu inseamna nimic si ca voturile sunt voturi, un colos precum cel din Rhodos ridicat pe zecile de oameni credibili din spatele sau, poticnit la poarta unui strigoi, sau ciocoi, pentru ca statutu`i tradeaza imaginea, umilit in mod direct cu sau fara voia lui, dar nu intr-o dezbatere publica ce mi-a incercat toate limitele de rezistenta in fata goliciunii intelectuale, ci in piata larg deschisa transformand totul intr-un banc banal, “Geoana Presedinte”?. Matematica a tradat.
Am crezut si cred in puterea democratiei, am crezut si am luptat momente in care nu mai era nimic de crezut, nu pentru un om sau pentru o culoare politica, mai degraba pentru zecile, sutele si la final milioanele de voci care s-au unit pentru si in democratie.
De cealalalta parte scurtcircuitul se produce de cele mai multe ori in ceata, se produce de cele mai multe ori pe buzele care iti vor spune ametitor ca vinul bun “Candva”, scurtcircuitul aduce mereu aceeasi imagine a Siciliei cu imensul sau lan de grau si paralizia pe care o da acel “Il Fulmine” alergatorului de cursa lunga in drumul sau spre portile imperiului. Cand vorbesti ca barbat, reprezentant al unei multimi mai mici sau mai mari de oameni, reprezentant al unui crez sau al unei ratiuni care tinde sa devina coplesitoare pentru cei din jur, despre femeia din fata ta, te reduci la doi pasi esentiali in orice directie, inainte spre milimetrul care iti aduce fericirea deplina si vitalul zambet, respiratia calda si obrajii ei reci, inapoi, cu fruntea intre propriile-ti palme razand precum nebunii, doar ca sa o auzi strigand “Vino aici”. Scurtcircuit pentru ca se produce ruptura mai intai, intre spatiu si timp si mai apoi intre senzorii unei minti luminate de toata intelepciunea alergata pana atunci, si senzorii nevazuti, nedescoperiti sau adormiti complet pana in acel moment, ramanand in aer prin parfumul ei. Ca la final sa uneasca. Toti suntem compusi din atomi, dar aceeasi atomi isi cauta antimateria sa poata genera la randul lor ceva. Iar cuvinte pot insirui in nestire..apropiindu-ma probabil de celebra trilogie Cairo, fara cuvinte pentru ca s-a umplut piata in Unirea strigatelor:)
Care e legatura intre cele doua planuri? aparent nici una, dar intreaga pleiada de trairi, cum spuneam si ieri seara, leaga si dezleaga, se incheie si da drumul unui alt val, mergand in aceeasi idee a unui grafic de cardiolog, legat doar de linia verde.a vietii. Daca extazul de copil al unei victorii politice adusa in punctul victoriei unei generatii s-a destramat pentru ca matematica a tradat iar penalty-ul a fost transformat, la fel agonia unei dimineti aducatoare de zambete s-a transformat in victoria unui presedinte.
Buna Dimineata Soare, oriunde te-ai afla.
“refresh”
Nu am facut asta de cel putin 100 de zile, parca uitasem ce inseamna literele si parca vedeam tot mai in ceata modul in care se leaga una de alta incercand sa construiasca o linie coerenta la orice act al zilelor intr-un firesc obositor probabil.
De la ultimele randuri au trecut zeci de trairi si sute de momente de la extazul complet pana spre culmile disperarii, de la ratiunea ce imi juca feste la analiza chirurgului pregatit sa taie o mana ce nu mai reactioneaza la stimulii veniti din intelect, toate in schimb au creat o alta pagina incarcata de nerasfoit pentru moment, si nu de teama, ci pentru simplu fapt ca ar produce o autoanaliza aproape de angoasa.
Sunt atat de multe despre care as vrea sa scriu, dar acesta sper sa fie doar inceputul vechii traditii de a insirui trairile in fata unui monitor, intr-un mod uneori alambicat, alteori simplu la fel cum spuneam acum nu mai departe de 24 de ore ca imi plac Intrebarile si raspunsurile simple, chiar daca propria-mi viata e una suficient de complicata probabil pentru a fi inchisa in o intrebare cu un raspuns simplu, si nu dintr-o grandomanie extravaganta, ci pur si simplu pentru ca fiecare strada aduce o alta, iar mai tarziu candva duce spre infinitul marii. E momentul in care imi aduc aminte cat de aproape imi era Venezia si pustiul tacut al marii. Analiza rationala a emotiilor simple spuneam pe atunci.
La fiecare ciclu existential incheiat propun cate o remaniere, la fel cum o astept pe cea a guvernului in acest moment pentru a vedea daca mi-am jucat careul de asi prost, sau generatia tanara si cu sangele cald inca mai poate schimba ceva, la fiecare ciclu existentia incheiatl propun cate o noua masca spre a marca linia dintre capatul de pod si orice ar insemna necunoscutul in care incep sa alunec agale, la fiecare ciclu existentia incheiat propun o noua strategie de a cunoaste oameni. De data asta include si propriul meu antrenament spre ceea ce numea un bun prieten al meu, talentul Logos-ului.
Dar indiferent de toate randurile si gandurile ascutite, ramane zambetul ei atat de frumos, energia pe care o lasa ca unica insiruire constanta de senzatii ce ma ingheata cu picioarele pe pamant, ca orice s-ar intampla ramane o cafia de buna dimineata si ritmurile aceluias “One Love”.
Asta ca sa nu deleg atributiile in doua directii care defapt se intrepatrund, viata asta blestemata inchisa intr-un singur cuvant, “Politichie”, si lucrul esential fara de care nici Imperatorul Caesar nu ar fi putut urca pe treptele Senatului, zambetul femeii dragi.
Oricum ar fi nu exista capat de linie fara intreaga pleiada de sentimente ce definesc un caracter. Bun sau rau, stau in continuare in picioare pe o craca gata sa se prabuseasca adulmecand ceata.
Nu cred ca are o logica nimic din ce am scris, dar e doar partea de Intro a ceea ce va urma, cum spuneam candva, acuzarea la procesele lor de constiinta.
Buna Dimineata Soare.
“Scamele”
Au trecut o serie de zile de la o discutie antagonista extrem de interesanta , care a reusit sa ma arunce intr-un ring in care corzile se jucau cu propria mea scara de valori , iar asta nu pentru ca as fi vreodata de clintit , ci pur si simplu ca enuntarea “Valorilor” importante pentru mine, s-a trezit fata in fata cu acceptarea realitatii sociale care imi deseneaza viata secunda cu secunda si om cu om.
Oriunde ma intorc , oriunde ajung , vad cercuri , vad grupuri sau palcuri de suflete , care de cele mai multe ori in cercurile lor au cate un numitor comun , o pasiune sau o calitate comuna , pe care o impart in dorinta lor de a se forma ca o forta suficient de puternica incat sa marcheze propriul teritoriu intr-o societata din ce in ce mai insetata de sange. De sangele celui de langa , de sangele ce curge prin venele grupurilor iesite din circuit sau prea slabe pentru a marca irevocabil parcursul pe care varfurile elitiste incearca sa le conduca precum un buldozer intr-un magazin de portelanuri.
Cand vorbesc de adunarile comune ma gandesc la tot ce reprezinta fiecare individ in parte cand il priveste pe cel de langa el si spune “Avem o ocupatie comuna, asa-i ca si tu asculti Rep?” , cand vorbesc de grupuri compacte reprezentate de oameni ce impart aceeasi masa incercand sa stabileasca daca a fost penalty sau nu , poarta aceleasi fulare, vad aceleasi tricouri largi sau camasi frumos brodate cu un singur jucator de Polo in piept. A cauta sa definesti un grup nu trebuie decat sa le gasesti punctul comun , pe care il cultiva prin tot ceea ce reprezinta ei , atat ca psihologie a multimilor si a manierei de actiune cat si prin atitudinea in ceea ce priveste grupurile ce ii inconjoara. A cauta sa definesti un membru al oricarui grup , ar deveni practic imposibil daca nu i-ai putea identifica apartenenta la respectivul grup prin tot ceea ce respira sau transpira , intelectual, social , ca nevoie sau posibilitate de exprimare.
Acestea sunt concepte simple , pe care le vedem zi de zi in jurul nostru, dar in urma discutiei despre care aminteam mai sus ma trezisem in situatia cel putin caraghioasa in care sustineam ca pentru a purta pe tine precum o haina o cultura apartinand unui intreg val social , construita cu serioase sacrificii , trebuie sa ii respecti portul , sa ii respecti atitudinea transmisa de intelegerea acelei culturi , sa ii exprimi celui din fata ta prin fiecare por varfurile de lance creative, expresive si invataturile ce iti conduc viata , ca parte integrata a acelei culturi. Trezindu-ma in ipostaza de a critica , sau cel putin a privi cu ochi neprimitori un individ ce se asociaza cu lamele taioase si serioase ale acelei culturi, dar care in viata normala practic reneaga orice asociere cu grupul respectiv.
Pentru ca mai apoi , in incercarea de a crea o punte intre grupuri, unul de subcultura, altul elitist, scolit si responsabil de evolutia intregului format din milioanele de grupuri ale societatii, sa fiu cel mai drept aparator al valorilor reale pe care cele doua grupuri le impart. Meritocratia atat de dezbatuta sub toate lupele vazute si nevazute de ochii mintii indivizilor politici, competenta unui individ si expertiza in arta politicului, genialitatea manifestata prin viteza de reactie si transmiterea de valori reale in fiecare moment, arta discursului si credibilitatea , toate fiind parte integrata in ambele, evident imbracand o patura de o alta culoare. Dar conflictul apare precum doua scame, de ce una nu o poate accepta, in ciuda realitatilor evidente reprezentate de un individ care inglobeaza toate calitatile, pe cealalalta? de ce nu se pot imbina ele aproape perfect cand se construiesc, cel putin in teorie, pe aceeasi stalpi solizi si purtati pe umerii unui titan? la tribuna nu esti acceptat decat spanzurat? de cravata? sau pe scena porti credibilitatea doar in pantalonii largi?
Dar senzatia mea ramanea aceeasi, scamele, detaliile amandoura, apar si pe pardesiul inteleptului dornic de putere, la fel cum pe geaca cu gluga se agata scamele din cartier.
Raspunsul a venit printr-un exemplu real, care desi pare banal in “Incredibilul” sau, nu face decat sa adanceasca si mai rau granita dintre semeni, spunand asa: Un profesor doctor in Razboaie Psihologice, poate una dintre cele mai dificile laturi experimentale ale strategiei militare, Colonel plin, ajuns la pensie, un individ ce nu are nevoie de nici o prezentare in cercurile inalte si al carui dosar vorbeste si poate scrie pagini de istorie fara nevoia vreunui narator, prin experienta si zecile de oameni ce i-au trecut prin fata pentru a fi instruiti, un colos, cum poate fi judecat dupa Paltonul pe care-l poarta? pentru simplul fapt ca era necuratat, nu poate fi prezentat in fata unui grup al caror pagini citite probabil nu insumeaza paginile scrise de acest distins domn? “Tu nu ai vazut cum arata paltonul ala cu scame pe el? cum poate intra in biroul Domnului Prim Ministru imbracat asa? Haide dom`le ca nu avem vreme de prostii”. Nu era vorba decat de a face o prezentare si atat, pentru sustinerea evolutiei strategiei militare.
O insulta adusa oricarui esafod pe care se ridica valorile? sau pur si simplu exemplul firesc al separarii gloatelor? intre imagine si valoare?
“Te atac direct sau pe flancuri/A-mi sta in drum e ca si cum te-ai apara cu scutu de tancuri”
“Prima Balerina”
De cele mai multe ori cand spuneam “Cubul Negru” in preajma fiintelor atat de luminoase in jurul meu, primeam aceeasi reactie de controversa, o contractie a zambetului si stralucirea din ochi si mai mare. Un cub aduce a un milion de variante si mereu o nerezolvare, un cub negru iti aduce la picioare gandul la povestile cu vampiri si varcolaci, dar imbinarea intre ceea ce reprezenta in mintea mea la fel de luminoasa scriere a lui Bacovia, si sticloasa privire a lor, ma transpune direct pe strazile Mahalalelor vechi si prafuite, la fel de incalcite precum variantele fara rezolvare, sau zambetul ei intr-o duminica a Bisericii.
Mereu am fost fascinat de ceea ce poate crea un personaj “Sinistru” precum Bacovia, in momentele in care asociaza frumusetea din zambetul ei si parul negru si des, cu o cultura urbana fascinanta prin praful si interminabilele povesti pline de caldura torida a unei veri de nesuportat. Dar fiecare linie scrisa in hartiile de pe jos, fiecare accent cazut pe razele de soare ce dansau impreuna cu “Barfele” batranelor la vazul ei, fiecare poveste in sinea ei, nu face altceva decat sa traseze liniile clare, colorate si bogate, ale unui tablu care se naste din Sufletul Orasului, din respiratia fiecarei intrari pana la strazile pietruite mereu ticsite cu suflete nesemnificative. Toate sa incante “Prima Balerina”.
Nu intentionam sa fac o prezentare de carte , ci doar sa corelez frumoasele insiruiri de povesti din “Mahala”, care servesc doar sa o creioneze pe ea, mereu aceeasi care a fermecat toti pustii de pe strada, mereu aceeasi caruia ii zambea Postasul aducandu-i gandurile vreunui intelectual cazut in farmecul ei fugit departe, mereu aceeasi ea cu parul negru si ochii precum sticla. Cu frumoasele povesti de dragoste pe care le aud in jurul meu, cu strada mea plina de praf pe care copii de alta data isi strang in brate aleasa, cu povestea din jurul meu care o descrie mereu, in ochii fiecarui copil crescut intr-o “Mahala” moderna, “Prima Balerina”
Primisem un text, un soi de Lorelai contemporana, un soi de tinerete fara batranete scrisa printre zeci de teorii menite sa ii da savoare ego-ului, dar aduse in prim plan prin surprinderea si devotamentul fata de a doua zi, a lor impreunati. Plecand din “Mahala” spre frumusetea iubirii, toate terc prin surpriza de a doua zi.
- Mă duc să fiu frumoasă şi strălucitoare şi să dansez cu fetele într-un club. Sigur nu te plictiseşti aici, singur şi intelectual?
- Nu, îmi spuse el şi zâmbi cald. O să te aştept printre cărţi. O să fii frumoasă şi ei o să te adore.
- Şi eu o să-i sfidez şi o să le întorc spatele. Şi o să fiu indiferentă şi arogantă, şi când nimeni nu o să fie atent, o să trag cu ochiul spre uşă, să văd dacă nu cumva ţi-ai abandonat amantele-cărţi de dragul meu…şi apoi o să bem un pahar de vin şi o să te privesc de parcă nu te-am mai văzut niciodată şi tu o să mă cercetezi neîncrezător, ca pe una dintre teoriile tale şi o să rămânem aşa suspendaţi într-o clipă, în timp.
El mai zâmbi o dată, ca unei fetiţe de 5 ani care îţi povesteşte atât de însufleţită Cenuşăreasa, de parcă ar fi convinsă că n-ai mai auzit-o niciodată.
- Hai, mergi şi distrează-te. O să te surprind mai târziu.
M-am apropiat mai mult, ca să mă conving că nu are o cireaşă în loc de buză. Nu avea. Era ceva mai bun. Aşa că i-am închis în minte zâmbetul şi am plecat fericită. Dragostea e atunci când eşti fericit chiar şi când nu e lângă tine.
Dupa ce imi trecuse prin minte “Cubul Negru”, “Mahalagioaica” atat de frumos desenata si acest text, mi-au trecut printre degete zambetele ei, zambetele curate ca ale unei balerine inainte sa urce pe scena, o scena pentru care teoriile, cartile , tresarirea ei la mirosul de cafea dimineata, toate atribuite unei Gioconde atat de reale, o comparatie lipsita de orice culoare artistica, poate doar legatura intre strazi artistice atat de diferite, scrisul lui si desenul illuminatului absolut. Doar alte strazi ale unei zile de “Mahala” , ridicata la nivel de “Prima Balerina”.
“Cu aceeaşi mască fui condus a doua zi; la acelaşi pod ne-am despărţit.
Spuneau că mâine vor pleca pentru totdeauna, şi că veacul nostru s-a sfârşit”
“Era Falsilor Dumnezei”
Cred ca nu am trait niciodata intr-o lume paralela in care sa-mi irosesc timpul si neuronii incercand sa imi dau seama ce nascociri lumesti poate genera intelectul fiecarui individ din preajma mea, asa cum nu mi-a placut niciodata starea filosofala de intelegere si stapanire a vreunui secret iluzoriu care sa te prinda si transpune in pozitia in care fiecare act al indivizilor din jurul tau sa fie unul natural, firesc, DAR mereu raportat la rationamentul tau.
In schimb realismul sau rationamentul aspiratiilor si dorintelor personale ma obliga sa fiu extrem de atent la toate aceste comportamente, acvariul plin cu pesti de diferite culori in care invat sa inot ma obliga sa imi dezvolt branhii din ce in ce mai eficiente, pentru a putea respira. Pentru ca plutirea efectiva in apele calzi sau sarate nu mai e nicidecum o problema. Nici pentru mine si nici pentru cei din jurul meu.
Cand spun toate astea ma gandesc la gesturile si mimica oamenilor cu care intru in contact zi de zi. Fiecare dintre acestia isi deseneaza singur in jurul sau un tablou care in mintea lui e perfect. Un tablou care in mintea lui trebuie glorificat pentru vorbele intelepte pe care le spune, pentru surubul pe care doar el a reusit sa-l monteze la un aparat inventat cu zeci de ani in urma, pentru liniile trasate aleatoriu sa nu pe o tabla incercand sa demonstreze obsesiv ca este dominator pe un domeniu sau altul, pentru orice detaliu care face parte din tabloul cotidian. Fiecare dintre acestia isi doreste sa fie admirat macar pentru o secunda, si nu neaparat din nebunia generata de accesele de glorie, ci pur si simplu pentru a gasi o importanta in ceea ce face, cu atat mai mult cand el a facut-o deja. El, pentru acelasi El, a devenit deja un Zeu, iar daca asta s-a intamplat deja de ce nu ar incerca sa convinga si pionii din jurul lui ca poate implementa o noua religie pe care sa fie stapan. Stapanul universului, stapanul stapanilor, dar totul se rezuma la ceea ce face el. Pentru ca face. Irelevant daca o face robotic sau creativ, a da nastere unei actiuni probabil ca ne rezerva automat si dreptul de a interpreta un rol mesianic. Doar ca intrebarea care incepe sa imi inghesuie mintea provine din cu totul alta directie. Mesianic pentru cine? pentru egoismul din interiorul fiecaruia? sau pentru a salva lumea iluzorie in care probabil ca a intrat deja? . Mereu am spus ca urasc intrebarile, iar pe seama ce zecile de zei incep sa isi demonstreze caracterui Mesianic in jurul meu, ceea ce plecase de la o intrebare simpla, s-a transformat intr-o teorie a falsilor zei.
Daca revin si ma raportez la politica, fenomenul acesta se raspandeste ca un soi de boala, stigmata, doar ca apar doua detalii care reusesc sa ridice acest etaj pe o culme ceva mai inalta. Pe langa faptul ca fiecare individ devine Zeu pentru cel putin o zi, ascunzandu-se in spatele odioasei afirmatii, “Eu imi Asum” , apare si o a doua ipostaza, in care zeul devenit brusc ceva mai mic, accepta un alt Dumnezeu. Mai mare, Mai puternic, pe care se incapataneaza nu doar sa-l slujeasca, ci pur si simplu sa-l vada ridicat pe un soclu tinand in mana tablele adevarului suprem. “Singura noastra sansa” spun ei lipsiti de orice gram de rationament, uitand ca “sansele” nu au depins niciodata de un singur om. EL e Meisa si cu el trebuie sa mergem inainte, pentru ca nu a fost ales Dumnezeu pentru o zi, de vreun neghiob. Dar ce nu inteleg eu este nesimtirea cu care prin zeificarea asta metaforica, incearca sa isi solidifice propria lor religie, printre cei pe care ii considera muritori de rand. A defini cuvantul “Fals” intr-un mod personal ar fi complet inutil intr-un Munte Olimp atat de drag tuturor, dar obligatia de a ne autodepasi nu se va traduce niciodata cu falsitatea unei glorii visand la capatul pustii, dar nu la onor.
Iar cel de-al doilea aspect care face diferenta, si care probabil ridica la nivel de liga superioara categoria jucatorilor, este maniera abila prin care Zeii slujiti, reusesc sa valseze in randurile noilor acoliti, de voie sau de nevoie, ramanand stupefiati si strigand “Sabotaj, Sabotaj”, in momentul in care “Slugile” refuza sa accepte de drept o alegere argumentata lacunar. Dar abilitatea asta pe care ar trebui sa o puna in cartusul demolatorului de statui, nu face decat sa-i tarasca si mai grav in mlastina falsului.
“Stapanul Zeilor, ramane Constiinta, in Era Falsilor Dumnezei”
Dar cand ea moare, revenim la acuzarea atat de dorita la procesele lor de constiinta?
